Dacă în loc de „Istoria României” s-ar preda „Istoria românilor”, poate am avea mai puţini patrioţi de duzină

Nu trebuia un sondaj de opinie să faci profilul simpatizantului AUR, era suficient să le citeşti agramatismele pentru a şti cu cine ai de a face.

Repetenţi la viaţă, chit că viaţa nu are sesiune de toamnă...

60% dintre ei au la bază liceul sau o postliceală, 30% n-au mai ajuns la liceu – s-au pierdut undeva între muncile câmpului şi spartul seminţelor pe stadion. Mulţi şi-au încercat norocul pe la „Anglea” sau „Italea”. 40% se declară angajați, 32% sunt fără nici o ocupație. Şi nu e nici o noutate că majoritar, 80%, sunt împotriva certificatului verde la locul de muncă și 65% împotriva vaccinării.

Acestea sunt rezultatele unui sondaj Avantgarde făcut prin metoda interviurilor telefonice, în rândul celor 18% care declară că votează AUR. Şi chiar dacă are o marjă de eroare cam mare, de 3,4%, este relevant. Cum vă ziceam, e vremea altui gen de derbedei să ocupe agenda publică: a celor fără şcoală, fără ocupaţie. Mersul la sală şi urlatul la galerie nu e ocupaţie.

Dar altceva mă nelinişteşte: 30% dintre aceşti dezaxaţi ideologic sunt din Transilvania şi Banat, faţă de 24% din Moldova şi 45% din Muntenia, Dobrogea, Oltenia.

Asta înseamnă să eşuezi în Istorie.

Luată la bani mărunţi, „Istoria României” este un fel de isterie despre mari domnitori în scenografia lui Sergiu Nicolaescu. Ce este Transilvania pentru un “regăţean” şi pentru 30% dintre votanţii AUR din punctul de vedere al îndoctrinării ceauşist-naţionalisto-securistice? Este „leagănul” marilor conducători „români”: Burebista, Decebal, Gelu, Glad şi Menumorut, peste care au venit ungurii pe cai din Asia şi i-au „cucerit”, mişeleşte. Este „inima” pe care, după aproape 1000 de ani, am reuşit să o „recâştigăm”. Însă ungurii sunt revanşarzi şi revizionişti. Şi abia asteaptă momentul prielnic pentru a ne „lua” Ardealul.

Practic, toate discuţiile şi argumentele pro şi contra dintre extremiştii români şi cei maghiari privitor la Transilvania, se rezumă la „cine a fost primul”? După peste un mileniu de convieţuire, să te întrebi cine a fost primul şi să-ţi faci din asta scop în viaţă, asta este doar o dovadă de singurătate istorică... De neadaptare. De popoare mici şi nebăgate în seamă.

Vorba prietenului meu, dacul dromichetan „Ghilev Cel Mic”, că asta cică ar însemna Ghilencia în ”bulgara vulgata”, nu e treaba noastră să-i împăcăm pe toți românii cu toți maghiarii. Dar măcar e treaba noastră și bunul nostru simț să citim ce spun alții și să analizăm dincolo de patimi. Și dacă am reușit și am înțeles câte ceva, să împărtășim celor care vor să împărtășească și să să-i învățăm și pe cei care vor să cunoască Istoria. Și să nu se bată cu cărămida isteriei naționaliste în ”chieptul de aramă”.

Ura și proștii nu-și au rost în ”treburile interne” ale conlocuitorilor milenari ai aceluiași spațiu. Vi-o spun eu, care sunt născut ardelean, cu părinții veniți care din Basarabia, care de lângă Buzău – Balta Albă. Căci, vorba aia: după ce maghiarii fac un pas la stânga și românii unul la dreapta, noi, ardelenii, ce să facem?

Căci, vorba lui Laurenţiu „Ghilev Cel Mic”: ”câţi români "halitori de unguri" ştiu că familii princiare ardelene au condus şi în Ungaria, Polonia, Cehia? Câţi oare ştiu că prin secolul XVII Transilvania „noastră” era arbitrul politic şi militar în Europa Centrală? Câţi oare ştiu că prima unire politică şi cu documente a celor trei ţări române nu a fost făcută de Mihai Viteazul în 1600, ci de Sigismund Bathory în 1595? Pentru că acestea erau regulile medievale unanim recunoscute: relaţia senior-vasal. Sigismund Báthory era seniorul, iar Mihai Viteazul şi Aron Vodă, ulterior Ştefan Răzvan, erau vasalii lui. Locţiitorii lui în acele teritorii.”

Timp de sute de ani românii şi maghiarii au avut relaţii extrem de strânse, plătite cu sânge, plătite cu dreptul de a-și îngropa morții în aceeași glie. Pentru a afla adevărul trebuie să cauţi surse istorice alternative, nu să te uiți la filmele lui Sergiu Nicolaescu și să mai fredonezi propaganda securist-naționalistă. Inclusiv cărțile noastre de istorie ne spun că ambele state româneşti de peste munţi (Moldova și Țara Românească) au fost înfiinţate de maghiari sau cu sprijin maghiar.

Tradiţia orală, consemnată ca atare (și dovedită prin metode genetice în zilele noastre), spune că Ţara Românească a fost înfiinţată de Negru Vodă, ”descălecătorul din Ardeal” şi există documente și teorii istorice româneşti care susţin că dinastia Basarabilor, vasală a regatului maghiar, era de origine cumană, cel mai probabil veniţi din Ardeal. Care Basarabi, fiind de origine turcică, cu tenul mai închis la culoare, au primit denumirea populară de ”Negru Vodă”.

Cu Moldova e și mai clar: voievodul Dragoş a fost trimis de regatul maghiar peste munţi să înfiinţeze o marcă de apărare în Nordul Moldovei de azi. Conform normelor de vasalitate din epocă, Dragoş obține rangul de marchiz după ce înființează ”marca”. După o vreme, un alt voievod maramureşean de origine română, Bogdan (cu reședința la Baia), s-a răsculat, a trecut munţii şi a înlăturat familia Dragoşeştilor din Moldova.

“Dragoșeștii” s-au reîntors în Ardeal (fiind cunoscuți ca familia princiară Dragffy) - şi au continuat să fie fideli regatului maghiar, mulţi reprezentanţi ai ei având funcţii extrem de importante în Transilvania.

Şi mai știm, tot din istoriografia românească (după ce o dezbraci de bălăriile ceaușist-securiste), că mulţi conducători au păstrat relaţii bune între cele trei principate, găsind sprijin sau luptând împreună împotriva turcilor. Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Dracul, Vlad Ţepes, Ştefan cel Mare (acum și Sfânt), Iancu de Hunedoara, Matia “Corvinul”, Petru Rareş, Mihai Viteazul, Radu Şerban, Sigismund Bathory, Gabriel Bethlen, sunt doar câţiva dintre aceşti mari conducători ai celor trei principate, care au avut o viziune politică mai largă decât teritoriul condus la un moment dat şi care au coalizat forţe comune în lupta împotriva ţărilor ostile. De la turci, muscali, tătari, la poloni.

În vremuri de restrişte conducătorii munteni se retrăgeau spre graniţa cu Ardealul sau chiar în Ardeal, aşteptând sprijin de la partenerii lor maghiari. Mircea Cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul au făcut asta. Ştefan cel Mare a fost ajutat la Vaslui de un contingent de 4000 de secui. Acest număr era imens pentru acele vremuri.

Gândiţi-vă cam ce forță reprezentau cei 4000 de secui, compârand cu forța militară a lui Mihai Viteazul de la Călugăreni, care, cu o oaste de 10-12.000 de soldaţi, a respins atacul lui Sinan Pașa. 4000 de secui reprezentau, probabil, cea mai importantă forţă militară a secuimii acelor vremuri. Şi s-au dus să lupte pentru o ţară „străină”. Tot secuii au fost principalii aliaţi și ai lui Mihai Viteazul.

Iancu de Hunedoara a coordonat lupta comună a maghiarilor, românilor, sârbilor şi a altor neamuri creştine împotriva turcilor. Atât voievozii munteni cât şi cei moldoveni au fost recompensaţi cu domenii importante în Ardeal pentru diferite servicii aduse Ungariei şi Transilvaniei. Făgăraşul, Almaşul, Severinul, Ciceul, Cetatea de Baltă au fost zone stăpânite de voievozii valahi în Transilvania şi Banat. Există de asemnea extrem de multe documente istorice care vorbesc despre privilegii economice acordate de conducători negustorilor din ţările vecine.

Mai putem vorbim azi de „argumentele istorice” cum că românii şi maghiarii au o duşmănie de sute de ani? Nu! Istoric vorbind, este demonstrat faptul că românii şi maghiarii au fost parteneri sute de ani şi că au avut legături extrem de strânse. Au fost şi destule conflicte între maghiarime şi valahi, dar nu cred că acestea au depăşit, ca număr, conflictele dintre Moldova şi Ţara Românească. Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş au fost, la un moment dat, cei mai mari duşmani, iar în acelaşi timp Vlad Ţepeş era în relaţii cordiale cu ungurii, iar Ştefan cel Mare ataca, împreună cu turcii, Ţara Românească…

Duşmănia româno-maghiară a fost mai mult pe hârtie şi a apărut, din cauza intereselor politice, abia undeva prin secolele XVIII-XIX, când ambele naţiuni din Ardeal erau, de fapt, sub dominaţie habsburgică. Iar aceştia aplicau cu deosebit succes principiul „dezbină şi stăpâneşte”.

Pentru că austriecii au fost direct interesaţi ca revoluţionarii români şi maghiari să nu se înţeleagă. „Duşmanul duşmanului meu este prietenul meu”.

Transilvania a fost tot timpul autonomă sau independentă de regatul maghiar. Şi o bună parte din timp a avut o relativă autonomie şi în cadrul Imperiului Habsburgic.

Chiar dacă, până la Bătălia de la Mohacs, Transilvania a făcut parte integrantă din regatul Ungariei, ea era considerată voievodat. Și a rămas liberă și după 1526. Și, oricum, a avut conducere separata și pe vremea lui Hunyadi, a lui Matyas, Bethlen, Bocskai șamd. Deci, o mare parte a istoriei transilvane nu este în cadrul regatului maghiar, chiar dacă a fost făcută (și) de maghiarii din Transilvania. Cam aceeași este situția și cu secuimea, care s-a revoltat de multe ori: ba împotriva principilor maghiari ai Transilvaniei, ba împotriva regelui maghiar. Asta, zic eu, confimă tocmai istoria comună a locuitorilor intracarpatini.

Abia după înfrângerea catastrofală a austriecilor din 1866 (Bătălia de la Königgrätz, numită și Bătălia de la Sadova) şi crearea statului dualist Austro-Ungaria, în 1867, Transilvania a fost alipită forţat Ungariei. Deci, de-a lungul istoriei, numai vreo 50 de ani Transilvania a făcut parte integrantă din Ungaria, în restul perioadei fiind o provincie cu o largă autonomie, cu reguli proprii, cu o elită proprie, mult timp cu o armată proprie.

În România se predă materia denumită „Istoria României”. Ar trebui să se predea „Istoria românilor”.

Şi atunci n-am mai avea parte de tot felul de indivizi căţăraţi pe Tricolor în Parlamentul României.

Şi, gata!

Adauga comentariu