Din vremea când Eliade era Poponeț

de Marius HUC, producător de televiziune, unul dintre cei mai speciali jurnaliști din România

Citesc în această perioadă o carte nemaipomenită.

De fiecare dată când am fost întrebat în ce epocă mi-ar fi plăcut să trăiesc, am spus că în perioada interbelică.

De ani de zile, vânez jurnale și memorii din acea perioadă. Și după fiecare astfel de carte citită, îmi doresc să existe la un moment dat o mașină a timpului cu care să dau o raită în interbelic. Măcar insectă trăitoare o zi să fiu, să mă așez pe o catedră din Universitatea București și să ascult un curs al lui Nae Ionescu, să îmi dau seama de ce îl divinizau studenții, pentru ce magnetism aparte îi subjuga cu totul. Sau să mă așez pe o perdea dintr-o crâșmă unde stau de vorbă, la aceeași masă, Eliade, Cioran, Noica, Țuțea, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian și Mircea Vulcănescu. Că deși pare greu de închipuit, oamenii ăștia chiar se întâlneau și discutau de-ale vremii și, mai ales, de-ale vremurilor.

Citesc de câteva zile „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, scris între finalul anilor ’30 și  începutul anilor ’40 ai secolului trecut, de către Jeni Acterian. Știu că numele nu vă spune nimic și nu mi-ar fi spus nici mie dacă în liceu, înainte de 1989, dirigintele nu ne-ar fi spus despre marile personalități care au învățat la Spiru Haret.

Știam despre cei doi frați Arșavir și Haig Acterian. La începutul anilor ’90 chiar am citit Jurnalul unui pseudo-filozof al lui Arșavir Acterian. Arșavir Acterian a murit în 1997 și îmi pare rău că nu m-am întâlnit cu Dânsul. Aș fi mers într-o zi de primăvară să îl scot la o plimbare la bulevard sau în zona Mântuleasa, poate aș fi mers la liceu, la Spiru Haret.

Nu am crezut vreo secundă că mai trăiește în anii 90, colegii săi scriitori erau atunci prea ocupați cu lupta politică, cu războiul pentru șefia Uniunii Scriitorilor… Cum să îl invite undeva public și să spună lumii ,,Uite-l! Trăiește! Iubește-l!’’ Despre Arșavir și Haig Acterian aflasem însă și din Romanul adolescentului miop al lui Mircea Eliade.

Despre Haig știam că a fost director al Teatrului Național în perioada guvernării legionare. Evident, a fost trimis în inchisoare după ce Antonescu i-a eliminat pe legionari de la putere. Soția lui Haig, uimitoarea actriță din acele timpuri, Marietta Sadova, l-a implorat pe Regele Mihai să îi elibereze soțul din închisoare. Majestatea Sa, în mărinimia Lui, l-a eliberat pe Haig, dar mareșalul Antonescu, cel care nu uita și nu ierta, l-a trimis în prima linie a frontului.

Mânuitorul de cuvinte, iubitorul de scenă și creatorul de frumos Haig Acterian nu știa însă să mânuiască și armele, astfel că a murit pe front, în 1943, la Kuban, în Uniunea Sovietică. O viață de film. De fapt, o viață de teatru. Și un personaj ilustru, uitat însă de lume.

Spre rușinea mea, nu știam despre existenta unui jurnal scris de Jeni Acterian. Citesc cu uimire și port în nări de câteva zile mirosul interbelicului, îmi mângâie auzul sunetele filmelor care rulau pe Bulevardul Elisabeta, glasul marilor actori care jucau în piesele dramaturgilor români, foșnetul paginilor de cărți citite în grabă la Fundație de către studenți, ,,ascult’’ cu încântare frânturi din cursurile lui Nae Ionescu, PP Negulescu sau Tudor Vianu, ,,particip’’ la întâlnirile soților Nottara cu Elvira Godeanu și Marietta Sadova iar apoi mă ,,plimb’’ pe faleza de la Balcic – pământ românesc atunci, și ascult bârfele despre Radu Beligan – ,,dragă, e urât și mai are și defectul ăla de vorbire, dar cu atât mai mult, se vede că va fi un mare actor.’’

Nu v-aș fi povestit toate acestea, ca să fac pe deșteptul sau pe marele cititor. Sau să vă închipuiți despre mine că între două manele ale lui Tzancă Uraganu (da, știu cine e domnul și pe ce loc e in trending pe youtube) mă uit pe vreun site cu citate celebre și învăț două pe zi, cu care să mă laud mâine în timp ce îmi dau ochii peste cap alunecînd pe lentile.

Ci pentru asta…

La un moment dat, tânăra studentă la Filosofie Jeni Acterian, excedată de volumul de cărți pe care trebuie să le citească pentru un examen, își amintește cu oroare despre ultimele seri, în care s-a întâlnit cu Eliade, cu spiritualul și galantul Eugen Ionescu, cu veselul și limbutul Petre Țuțea, a fost la concertul lui Enescu și a aruncat priviri vinovate spre loja opusă, unde stăteau Nae Ionescu și o nouă cucerire. Mai mult, a bârfit urât despre Maruca, soția lui Enescu, cea care avusese o legătură de ani de zile cu Profesorul.

,,GATA! AJUNGE CU TOATE MONDENITĂȚILE ASTEA!’’, scrie cu furie Jeni Acterian. La citirea acestui pasaj, am lăsat puțin cartea jos, mi-am ridicat ochelarii pe chelie și mi-am frecat ochii.

Băi frate, eu știu că monden e altceva! E cu Poponeț, e cu Botezatu, e cu Bianca Drăgușanu, e cu Daniela Crudu… E cu sex, e cu droguri, cu alea alea în nește treburi, cu parnos, cu mangleală, cu coolăreală, cu Hugo, cu șampanie la roabă…

Adică ceea ce mie mi se părea o minune a lui Dumnezeu, să fiu insectă într-o crâșmă unde vorbesc de-ale lor Eliade, Cioran, Noica, Țuțea, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian și Mircea Vulcănescu, era o biată mondenitate?

S-a dus un mit pentru mine! Nu mai vreau să trăiesc în interbelic!

Am să încerc să mă reorientez, să trăiesc peste 100 de ani, să văd dacă un jurnalist de atunci va fi la fel de dezamăgit ca mine când va citi Jurnalul unei fete și mai greu de mulțumit, de fapt, o nesătulă, de Daniela Crudu.

Hm, spuneți și voi… Interbelicul! Ce harneală!

Adauga comentariu