Filmul lui Ștefan Mandachi luat la puricat după ce a apărut pe Netflix: „Încă mai avem fetișul morbid țărănesc de a pune camera direct pe mort, cum o făcea și Pro TV la sfârșit de ‘90”

De ce filmul ubicuului antreprenor activist Ștefan Mandachi, 30 de ani și 15 minute, recent distribuit de Netflix, este o odă autoadministrată petromasculului Ștefan Mandachi, arată TLTXT.

Ștefan Mandachi este un om al advertisingului. Așa cum îl înțelege el, desigur. Ba cheamă la pitch trei bogați ai țării să se alăture unui protest. Ba se-mbracă-n ițari ca Subcarpați și bagă un manifest pe YouTube cu zece urși în spate, de-i dă somn lu’ Bean. Ba face un metru de autostradă, activare creativă de awareness, și cheamă bărbații de pe partea corectă a istoriei să-l endorseze – Moise Guran îl compara chiar cu László Tőkés, iar Iohannis ieșea cu zâmbet larg să zică că „Șî el”. Ultima butaforie a neobositului creativ sucevean e un lungmetraj apărut luna asta și pe Netflix, 30 de ani și 15 minute, aparent singurul documentar românesc ajuns în topul platformei de streaming. Îți facem un rezumat cu spoilere ca să nu trebuiască să te uiți șî tu, pentru ca apoi să discutăm adevăratele probleme ale infrastructurii noastre, nu fițele de mașinari.   

Un film prost

Milionarul e la datorie la volanul unui SUV nesimțit de scump, al cărui bord în noapte arată ca un OZN. Ca într-un remake după Nightcrawler, Ștefan Mandachi ajunge cu echipa de filmare direct peste o familie aflată la priveghi, cu crucile sprijinite proaspăt de casă după tragedia unui accident auto. Gonzo, direct. Melodia de thriller urcă, iar regizorul-protagonist e stăpân pe situație: „Mi-a fost și frică să intru. Nu vrem sa incomodăm, dar noi avem un demers exact pentru lipsa de autostrăzi în România”. Apoi e filmată epava mașinii accidentate, acoperită c-un cearașaf, ca la morgă. Cadre lungi pe fiarele contorsionate, de parcă autorul ne-ar șopti suav la ureche că a citit Crash și că se excită ca protagonistul lui J.G. Ballard pe mașini făcute pulbere. Ca să mă convingă că nu greșesc, actorul Mandachi ridică puțin cearșaful și aruncă o ocheadă în interior. După, desface de tot albitura și ne-o arată și nouă, întrebând natural familia: „Și copiii de cinci ani stăteau în spate, nu?!”.

Prim-planuri extrem de lungi, cu parbriz sfărmat și urme ale accidentului, insistă pentru efectul de wow. Mandachi nu renunță și întreabă ruda îndoliată: „Și copilașii unde s-au lovit?”. Bărbatul care-i răspunde e mort de emoție, îngână ceva aproape nedeslușit, iar camera stă pe cel de adresase întrebarea, care produce un gest fals de empatie, cum numai la George Simion am mai văzut: „Groaznic. Ei n-au nicio vină?”. „Mergeau regulamentar”, îi răspunde bărbatul, iar eroul nostru, încă nemulțumit că nu are argumentul complet, scoate un „Haideț’!” și intră cu echipa de filmare în mijlocul camerei de priveghi, unde rămâne cu prim-planuri pe sicriile mici, albe ale victimelor. 

Ziua 2. Mandachi, îngrijorat, inspectează singur groapa din cimitir. Apoi, un vertij de lumânări, biserici, coroane, oameni care plâng, clopote de biserică și înmormântarea copiilor. De aici mi-a fost extrem de greu să privesc așa-zisul documentar al antreprenorului sucevean, pentru că în mai puțin de câteva minute a reușit să producă exces de spirit pervers, călărind fără vreo jenă pe tristețea unor oameni chinuiți, cât să-i iasă o bucată de intrigă. Scenele amintesc la prima vedere despre două lucruri: încă mai avem fetișul morbid țărănesc de a pune camera direct pe mort, cum o făcea și Pro TV la sfârșit de ‘90, când reporterii reușiseră să ajungă la un moment dat primii la o familie căreia tocmai îi murise cineva într-un accident de avion. Al doilea lucru de menționat după intro e gustul de PR pe care-l simte, ca un animal de pradă, Ștefan Mandachi. Așa cum s-a apucat să-și facă singur autostradă, antreprenorul de Suceava devine regizorul, scenaristul și protagonistul filmului făcut, cum altfel?, la Mandachi Films. Cam cum produce și Catena în regie proprie reclame și crede că-s și simpatice. În naivitatea și tupeul lui, mesajul filmului e simplu: vă dau o lecție de advertising din ăla care bagă frica-n oase, cum se făcea odată, dacă nu-mi faceți autostrăzi. Și cu ocazia asta ne facem și-o campanie autogratulantă, ca să mai urcăm niște puncte pentru egoul și așa cât casa al tânărului Ștefan, pe care-l văd în câțiva ani într-un partid, cum sfârșesc toți eroii salvatori care au muncit niște ani pentru o cauză dreaptă. Ar fi chiar păcat să nu fie așa. 

Dar să revenim la lungmetrajul în care, într-un pulover galben aprins – pui de rață, Rareș Bogdan deschide partea I: „Noi mergem pe drumuri romane și austro-ungare când mergem dinspre Transilvania spre Moldova. Modernizate, ce-i drept, de Ceaușescu. E rușinos!”. Nu mi-a fost clar la ce rușine se referă Rareș, din cauză c-a fost tăiat brusc pentru cadre cu execuția lui Ceaușescu și morții de la Revoluție. Iar lumânări de biserică, iar morți de la mineriade, iar un politician, iar o autostradă… E tot mai clar că Ștefan Mandachi are două-trei fixații, iar una dintre ele este tare morbidă.

Ca într-un bildungsroman pe bune, urmează imediat confesiunile alea fondatoare: „Bruce Lee devenise eroul copilăriei mele, alături de Jean-Claude Van Damme. Mă uitam la filme cu lupte, apoi imitam schemele de karate cu fratele meu geamăn. Dacă nu mă băteam cu el, fie desenam ninja, fie mașini. Mai ales după ce am primit cadou o mașinuță – era un Lamborghini Diablo. Din acel moment, am devenit fascinat de mașini. Visam și eu ca într-o bună zi să am o mașină străină, orice, numai Dacie să nu fie. (…) Ocazia să vedem mașini străine era pe drumul spre mare. Gălăgia înceta brusc când vedeam vreun accident. Tata ne arăta cu degetul carnagiul, apoi ne mustra: «Pe drumurile astea, băi, unde să mergi cu viteză?!». Mama își făcea cruce și ne zicea să nu ne uităm, dar noi trăgeam curioși cu ochiul, chiar dacă eram speriați”.

(Posterul filmului 30 de ani și 15 minute/ Sursa: Facebook)

Pe undeva, căutam cu lumânarea înaintea confesiunii vreun act ratat, vreo scăpare involuntară în regia lui Ștefan Mandachi. Problema e că nu-i cazul aici – avem câteva fetișuri suficient de simpliste pe care le scoate fanion în loop: plăcerea pentru mașini străine turate pe drumuri de viteză și obsesia cu accidentele rutiere.

Ștefan cel Turbo și SUV

De menționat că filmul este o odă scrisă de Ștefan Mandachi propriului Ego. Poze și filmări cu el din toate etapele vieții, imagini profi cu Ștefan și politicieni, Ștefan și SUV-ul lui, Ștefan într-un avion privat, Ștefan la alergat. E o obsesie personală asta de a se vedea în 4K – acum și pe Netflix! – în diferite perioade și outfit-uri, dându-și cu părerea ca un fel de Tiger King local despre cele două-trei obsesii pe care le are. Își rezumă chiar el excelent CV-ul la un moment dat: „Cât am reușit eu în 10 ani și n-au făcut politicienii în…”.

Urmează iarăși accidente, cadavre (necenzurate în vreun fel), saci cu cadavre, scene din dezbateri politice din 2000, femei tinere în scaune cu rotile, victime ale accidentelor, apoi un interviu cu clubul aproape exclusiv masculin al fetișiștilor autostrăzilor (care nu e mic): Lucian Mândruță, Moise Guran, Iancu Guda, Florin Călinescu, Robert Turcescu, Părintele Grigorie, Dorin Goian, Arafat, Prelipceanu etc. Și apoi, iar în loop, fiare contorsionate, interioare țăndări prin care se uită obsesiv Ștefan Mandachi, lumânări, Lucian Mândruță, anticorupție etc. Etc. O plictiseală generală, că, na!, antreprenorul nu e regizor de film totuși, până apare dom’ Dan, care găsește autostrada lipsă: „O vină majoră o are Ion Iliescu pentru că nu a avut înțelepciunea să deschidă România spre Europa”. 

Ca să nu te uiți tu la „documentarul” care a avut și-o proiecție specială la TIFF, o să continui rezumatul scriptului, spunând că Ștefan Mandachi se laudă că taică-su îl învăța, minor fiind, să conducă, iar la 13 ani a furat haiducește mașina bunicului și s-a dat cu prietenii: „Era un VW Jeta. M-a obsedat mașina asta. O văd în fiecare zi. Am un tablou cu ea cât jumătate de perete. E o scenă inspirată din Mad Max”. Așadar, dacă una dintre șefele oengismului românesc funky odinioară, abonată astăzi la Cotroceni, se laudă că are un tatuaj într-o zonă intimă cu un citat din Ayn Rand, de ce să ne mirăm că, pentru antreprenorul Mandachi, România e un altfel de paradis libertarian, unul mai violent și mai macho așa, à la Fury Road?!

Confesiunile curg pe autobahn-ul sucevean: „În 2004, am ieșit pentru prima dată afară. Din Ungaria până la Paris am mers numai pe autostradă! Îmi era clar că, odată cu intrarea noastră în UE, vor veni autostrăzile și la noi, iar mănăstirile noastre din Bucovina vor fi legate de Europa. (…) În sfârșit, urma să-mi iau și eu permisul, mă simțeam un om împlinit. (…) În studenție făceam săptămânal Suceava – Iași cu mașina și trebuia să fiu atent la pietoni, bicicliști, animale, tractoare, căruțe”. Alt fetiș al lui Mandachi, cu care nu prea știm exact ce să facem: să rămână pe șosele doar mașinile? Da, mașini pe autostrăzi și o singură piesă difuzată în buclă la radio: „Autobahn”, a lui Kraftwerk.

Nu putea lipsi și tensiunea internă dintre antreprenorul Mandachi și activistul Mandachi. Angajații, antrenorul de kickboxing, prietenul psiholog și Cozmin Gușă îl roagă în film minute bune să nu implice brand-ul în povestea asta, iar Ștefan, neîndărătnic și rece ca Dr. Manhattan, își asumă Riscul. Și Riscul e rezolvat – se pare că după campania „Șî eu” profiturile fast-foodului Spartan s-au dublat. Victor Ciutacu rezumă impecabil starea de fapt: „Impactul social a fost imens, prietene! Pe tine te cunoșteau la nivel de țară trei vecini de bloc și doi de stradă și acum ai ajuns un personaj național”. 

(Ștefan Mandachi cu Caietul Visurilor/ Sursa: Facebook)

Filmul se încheie cu un cadru din spate în care Ștefan Mandachi pășește încrezător spre o Skoda făcută praf de un tir. Eroul nostru face deja obișnuitul gest de a privi cercetător înăuntrul mașinii, apoi se uită la cadavrul acoperit de lângă și concluzionează: „Oare omul ăsta o fi strigat și el că vrea autostrăzi?”. Atâta s-a putut.

Un metru de cale ferată, nu fițele lui Ștefan Mandachi

Nu am neapărat ceva împotriva autostrăzilor. Problema e cum privim obsesiv acest subiect ca prioritate națională și cum nu ne uităm critic în 2021 la un tip de infrastructură pe val acum 50 de ani, cu Bucureștiul printre cele mai aglomerate locuri din lume și cu orașe care vor să scape complet de mașini până în 2025. Ce nu înțelege Ștefan Mandachi în toată această dezbatere e că el e problema, nu soluția. Fetișismul pentru mașini e găunos, nesustenabil și complet passé. Autostrăzile sunt un subiect de ani ‘70, ca și Kaftwerk – produc poluare și accidente. Cu alte cuvinte, transportul verde și mișto al viitorului e cu totul altul decât autostrada. Niciun cuvânt în filmul 30 de ani și 15 minute despre fixația mașinii la noi, cultura asta ciudată în care nu se respectă foarte clar nici regulile formale, nici cele informale de șofat, care de fapt produce și puzderia de accidente: agresivitatea din trafic, SMS-urile la volan, depăşirile la limită și viteza. Ce nu înțelege Ștefan Mandachi și galeria aia de oameni de bine din spate e că, cu cât faci mai multe șosele și le lărgești, cu atât mai mult încurajezi să fie populate de mașini. Dacă mai faci o bandă pe Magheru, tot trafic aduci; dacă faci autostradă ca monopol de a lega două puncte, încurajezi oamenii să-și ia mașini. Poate filosofiile astea cyberpunk ar trebui updatate în universul lui Ștefan și al nostru, nu-i așa?!

Întâmplător sau nu, țările cu cele mai mici rate ale deceselor în accidentelor rutiere folosesc cel mai des trenul. Eurostat zice că elvețienii merg în medie de 71 de ori pe an cu trenul, la fel ca nordicii: un danez merge de 35 de ori pe an, iar un britanic – de 27 de ori. Românii merg doar de trei ori pe an cu trenul, penultimii după greci. Iar aceste două țări sunt și fruntașe de decade bune și la numărul de decese pe drumuri, fie ele autostrăzi sau șosele. 

(Sursa: Eurostat; Grafică: Entr.ro)

Economistul Cornel Ban și sociologul Sorin Gog au publicat acum câteva luni și un raport despre necesitatea de a investi bani din PNRR în transportul viitorului, nu în fetișuri à la Ballard: „România trebuie să folosească PNRR nu ca pe o sursă în plus pentru finanțarea autostrăzilor, ci ca pe o ocazie unică de a demara o renaștere a sistemului feroviar și de a transforma mobilitatea în interiorul și în jurul orașelor sufocate de traficul auto. Un obiectiv-fanion precum 1000 de kilometri de cale ferată primară modernizată şi electrificată cu alocări trebuie să fie obiectivul strategic al României pe transport în noul PNRR. Este obiectivul nu doar cel mai corect din punct de vedere al noii economii care apare din transformarea climatică, dar este şi obiectivul cel mai uşor de finanţat din MRR. (…) Ar fi un pas concret şi încurajator în direcţia unui transport de persoane şi de marfă care ar fi nu doar ecologic, ci şi eficient, o astfel de linie devansând cu mult timpii de mişcare şi costurile transportului rutier pe aceeaşi distanţă”.

Inevitabil, și scriitorul burlac Adi Schiop și-a dat cu părerea despre subiect: „Autostrăzile n-au miză pentru transportul strategic, pentru exporturi sau importuri, asta putând fi făcut la costuri mult mai mici economice și de mediu cu trenul. Transportul de mărfuri pe șosele rămâne important doar pentru transporturile mici gen aprovizionarea supermarketurilor etc. De fapt, autostrăzile sunt atât de dorite de utilizatorii individuali, ca să se ducă la tata socru sau la Predeal în weekenduri, de aici presiunea pentru construcția lor”. Aș mai completa și cu faptul că nu poți să-ți iei propriul vagon de tren pe care să scrie Bentley sau Porsche, și poate că ăsta e lucrul cel mai deranjant pentru cei care și-ar permite.

SUV-ul și tragedia bunurilor comune

Pentru un ins atât de angajat în lupta cu accidentele rutiere, e anormal de mare obsesia de colecționare de bolizi cu sute de cai și tancuri cu motoare de peste 5.0. Ștefan Mandachi conduce cel puțin trei SUV-uri cu care se laudă pe Facebook: un Porsche Cayenne pe care l-a schimbat pe-o variantă mai nouă, motivul fiind glumița „consumă prea mult”, un G-Class (probabil blindat) inscripționat cu PATRON X și un Rolls Royce Cullinan, la vederea căruia o doamnă de pe Facebook îi comentează: „Uffff! Sari de la o extremă la alta! Ba ești înțelept, ba ești „bombardier”! Io nu te mai înțeleg!!!”. Gusturile nu se discută, dar ce merită spus e că Mandachi participă indirect, prin tancurile și SUV-urile pe care le conduce, la tot mai multe victime ale accidentelor de mașină. Dacă e atât de îngrijorat de victimele de pe șosele, atunci să privească cum boom-ul SUV-urilor a crescut în Statele Unite cu aproape 50% numărul morților în rândul pietonilor în doar 10 ani. Înainte de apocalipsa aia Mad Max în care trăiește Mandachi, SUV-urile sunt simbolul ultim al destrămării oricărui tip de solidaritate: e sigur pentru mine, foarte periculos pentru cel de-afară.

Mania SUV-urilor și a inșilor ca Mandachi e și ea în boom: cu o creștere de 27% în 2020 și cu o proporție de 40% din piața românească auto. 4×4 e din același pachet cu obsesia pentru gated community (Mandachi Twins – „Singurul complex rezidențial din Suceava care va avea pistă pentru aterizarea elicopterelor”) și predilecția pentru izolare, perceperea spațiului public ca „periculos”, semne ale inegalității în creștere, a unei societăți ultrastratificate și a unui colaps social. SUV-ul celor ca Mandachi, gated community-ul și noile suburbii devin „soluții” tehnice, individualiste ale establishmentului la problemele sociale. Ca și fetișul pentru autostradă, de altfel. Fascinantă metafora de mai jos, care ne paște și pe noi dacă ne uităm în gura suceveanului: „Statele Unite devin, într-un fel, o societate medievală, în care oamenii trăiesc și muncesc în echivalente moderne ale cetăților – gated communities cu ușieri și clădiri de birouri cu străjeri – și încearcă să se baricadeze călătorind între ele. Fac asta călărind SUV-uri care par blindate și arată intimidant pentru potențialii atacatori”.

(Ștefan Mandachi/ Sursa: Facebook)

Să luăm acest citat cringe din film: „Cu mama în sicriu, mă întorc la Suceava pe același drum. Pentru că mă temeam să nu intre cineva pe contrasens în mașina cu care o transportam, am creat un convoi”. E Atlas dezlănțuit la Suceava. Dacă îți permiți, faci un convoi ca să rezolvi o problemă personală de securitate. Restul, după posibilități, să-și facă convoaiele lor. 

Ca să încheiem cu SUV-urile, aceste jucării-totem pentru ajunși răspund unei nevoi de pseudosiguranță și confort, tipică „militarizării” societăților în care ideea de „apărare și suveranitate” sunt cruciale când străzile devin junglă. De rinocer, de leu și de Spartan nu se ia nimeni. Așa cum Walking Dead făcea reclamă în serial noului model de SUV de la Hyundai, care te apăra la propriu de zombii, aceeași fantasmă anarho-libertariană o trăiește în fiecare dimineață și Ștefan Mandachi când dă drumul la masajul din scaunul Cayenne-ului. Ce-și dorește suceveanul e să nu mai vadă zombii din sate sau orașe pe lângă care trece zilnic. Și să meargă cu cât vrea el pe-o autostradă care leagă un Spartan de alt Spartan. Ce trăiește Mandachi e amenințarea upper middle class pură, iar ce-i dă SUV-ul e rezolvarea anxietății afară/înăuntru, atât simbolic, cât și fizic, printr-un gimmick aproape militarizat – mașina 4×4. Pe asta și-a luat-o singur. Ce nu-și poate lua e și șoseaua exclusivistă pe care o el numește autostradă. Ne și ceartă, supărat, în film pe tema asta: „Am pierdut peste un an jumate la volan pentru că n-am avut autostrăzi”.

Mandachi, adjectiv

Mandachi nu e o întâmplare. E mai degrabă noua față a capitalismului românesc: ițari și TikTok, bombardierisme și mindfulness. E plin Internetul românesc de astfel de personaje. Dorian Popa a deschis primul robinetul. L-a urmat TJ Miles. Mandachi e tot din același aluat, doar că are o problemă: pentru un ins avid de Internet, n-are umor și nu duce defel la critică. Pe Silviu Gherman a zis că-l dă în judecată pentru un pamflet, apoi, când a văzut că-i nepopulară ideea, s-a lăsat. Jurnaliștii care nu-i cântă-n strună sunt chemați la proces, nu înainte de-a fi făcuți pe Facebook „pulifrici” sau „gândaci de bucătărie urât mirositori”. 

Avem și-n film mărturia avocatului său, care ne povestește îngrijorat cum Ștefan i-a cerut să dea în judecată toți președinții României și șefii de Guvern din ‘90 încoace pentru că nu sunt autostrăzi în Moldova. La inaugurarea metrului de autostradă care îl mișcă cel mai mult pe Patron, împărtășea cu mulțimea faptul că „99% din feedback e pozitiv”. Așa cum Kendall Roy din Succesiunea își chestiona subalternii despre „temperatura culturii” după ce făcea vreo trăsnaie. Mă întreb cum de nu există niciun club de antreprenori și oameni de bine care să susțină în vreun fel drepturile căpșunarilor și a badantelor, inegalitățile care țipă cum ieși pe ușă, analfabetismul a sute de mii de copii care abandonează școala, sănătatea rămasă doar pentru cei care pot plăti? Nu cred deloc în pomenile și mărinimia milionarilor care, între o poză cu elicopterul și un tiktok într-un Lamborghini, impresionați de Hotel Rwanda, merg să facă fântâni în Africa sau un salon de terapie intensivă într-un orășel din Bucovina. Vă rog, lăsați pomenile, plătiți-vă taxele și luptați pentru un stat mai puțin inegal și care redistribuie echitabil avuția! Mă tem însă că vorbesc mai mult ca să nu tac aici. 

De ce e fascinant și a prins atât de bine acest personaj? Probabil pentru că joacă pe arhetipul eroului texan din Hollywood-ul anilor ‘80 – pare self-made, mimează ceva autenticitate și se luptă cu statul purtând blazonul moral imprimat pe tricou. Pe blogul personal, Ștefan Mandachi scrie: „Dintotdeauna m-au inspirat antreprenori ca Donald Trump, Fred DeLuca, Mohamed Al-Maktoun sau Roman Abramovich. Nu am fost niciodată fanul afaceristului Elon Musk. Dar omul ăsta a ridicat statutul de «om de afaceri» pe cel mai înalt podium. Știrea că un businessman a trimis în cosmos o navetă spațială, că un PATRON a lansat o navă pe orbită, m-a lăsat fără replică”.

Fan Trump, fascinat de Dubai și de bolizi, imagine de hiperbăiețeală până la caricatură, Mandachi-spartanul este ceea ce politoloaga Cara Daggett numește petromasculinitate: cu cât se încălzește tot mai mult planeta, cu atât apar noi mișcări autoritariene, combinații toxice între misoginie și negare a problemelor legate de climă. Petromasculinitatea e un fel de nostalgie pentru patriarhatul alb al capitalismului de altă dată, când bărbații erau bărbați, iar motoarele de 5.0 erau motoare. Autostrada ca objet petit a e o mișcare romantică, ca reacție compensatorie agresivă la capitalismul târziu și la destrămarea identităților macho de tipul Mad Max Șî eu. 

În anxietatea conținutului-taifun de pe Net, Ștefan Mandachi vrea să fie peste tot. Invită psihanaliști și doctori la propriul podcast – cu unii discută chiar despre narcisism –, merge la Șef sub acoperire, vorbește la TEDx, deschide Platforma de educație antreprenorială Patron X, numită de patron nici mai mult, nici mai puțin decât „Școala de libertate”, sau vinde cu 347 RON un fel de Manualul Tancului care se cheamă Caietul visurilor – Metoda Mandachi, „cel mai complet manual de autoeducare vocațională de pe piața din România. Practic, odată ce completezi acest caiet, devii coautorul cărții. Vei renaște și îți vei rescrie istoria! Această lucrare este pentru suflet, pentru corp, pentru pasiune, pentru acțiune”. Etc. Etc. 

Mandachi e un neobosit om-orchestră, o variantă locală de Peterson + Musk, doar că pe benzină. N-am crezut c-o să trăiesc asta, dar când îți spune unul ca el „Știi care-i SECRETUL MILIONARILOR? Pasiunea și vocația! Punct” parcă ți se face brusc puțin dor de Patriciu. 

Peste câțiva ani, când Selly și Bromania vor fi istorie și când ne vom plictisi de canalul de TikTok al AUR, vom avea mereu alternativa aia independentă și frumoasă care protestează din Porsche sau din elicopter la te miri ce. Eu aștept însă cu speranță tiktokerul care-o să vină cu metrul de cale ferată. Până atunci, scuze, Ștefane, da’ ne plictisești!

sursa material: tltxt.ro


Ștefan Mandachi o vrea în cătușe pe Dana Budeanu: „Borfașa asta frustrată!”

Gheorghe Nedea i-a dat „temă” lui Ștefan Mandachi să lupte cu „antihriștii”: „Cheamă-ți oamenii Ștefan Mandache pentru a salva orașul”

Urmăritorii i-au vindecat amnezia lui Ștefan Mandachi. Patronul de la Spartan a realizat că „domnul cu Audi S8” pe care-l filmase în timp ce muta un cal de pe mijlocul drumului nu îi este străin, ci prieten

Patronului de la Spartan, Ștefan Mandachi, i-a sărit muștarul și și-a expus dorințele agresive și înjoristoare la adresa unui tânăr care nu crede în mărinimia sa

Cetățeanul de Onoare Ștefan Mandachi cere despăgubiri de peste 10 milioane de euro, din banii sucevenilor și ai românilor, pentru că ar fi suferit traume din cauza câinilor nesterilizați

Patronul de la Spartan, Ștefan Mandachi, lăsat fără pistol de judecătorii suceveni

Gheorghe Nedea îl provoacă pe patronul de la Spartan la o dezbatere pe tema dezvoltării infrastructurii din Moldova: „Soluția stă în acei oameni care sunt pregătiți, nu în acei oameni care sunt plini de bani”

Ștefan Mandachi idolul femeilor? Patronul de la Spartan susține că are mai multe iubite și îi face plăcere să înșele: „Fiți atenți la băiatu'! (...) Eu militez pentru legalizarea prostituției în România”

Răspunsul ambiguu al patronului de la Spartan, Ștefan Mandachi, când a fost întrebat dacă a fumat vreodată iarbă: „Nu am fumat niciodată iarbă. (...) Fumez și iarbă, iau și ciuperci”

Cetățeanul de Onoare Ștefan Mandachi se va îmbogăți cu 100 de lei după ce a dat Primăria Suceava și Statul Român în judecată

Chiaburul sucevean Ștefan Mandachi a vorbit despre cum se fac banii „ușor” numindu-i ratați pe cei care-și încearcă norocul la pariuri și cazinouri: „Sunt niște putori cărora nu le place munca”

Întemeietorul „Primului metru de autostradă din Moldova” susține că s-a lăsat de înșelat la câteva luni după ce a spus că are mai multe iubite și îi place să le înșele: „Nu înșel, dar fac ce vreau”

Adauga comentariu