Misterul vacanţelor lui Klaus: România este mai productivă cu bugetarii în vacanţe decât cu ei la muncă

O ştim cu toții: în România se munceşte de zor. Doar că raportul dintre munca bugetarului şi odihna sa, apleacă balanța în favoarea celei din urmă. Anul bugetarului înseamnă odihnă pe deșelate întreruptă de câteva zile nemeritate de muncă. Avem, ca naţiune, o tradiţie în sărbători – sărbătorim din orice poziţie. Cel mai frumos este faptul că guvernările noastre post decembriste în loc să rărească sărbătorile bugetarilor, le-au înmulţit ca taxele şi impozitele aplicate intreprinzătorilor. Iar bugetarii, pioşi din fire, nu pun mâna pe sapă și seceră în zi de sărbătoare… Şi cum bugetarii sunt mulţi şi degrabă la vot, este de înțeles interesul guvernărilor post decembriste pentru relaxare divină.

Om fi fost noi popor tânăr şi plin de vigoare pe vremea când se scrijeleau tăblițele de la Tărtăria și poate pe vremea lui Burebista, când smulgeam via din rădăcini. Dar, după 2000 de ani de istorie, am cam oboist şi, taman zilele acestea, suntem la apogeul oboselii noastre. Avem nevoie de concedii şi vacanţe. Ne-o arată şi preşedintele nostru care nici nu mai ştie, după acest mandat, dacă este în concediu sau vacanţă.

Un guvern care-şi respectă alegătorii, va şti să pună de-o continuitate între sărbătorile creștine și cele laice... Dar, stai, chiar asta se întâmplă!

Oricum, la cum este construit bugetul de cheltuieli al României: peste 70% se duce pe salariile din sectorul public și pe asistența socială, aşa că pentru ţară sunt mai productive, prin economisire, zilele libere decât cele lucrătoare. România este mai productivă cu bugetarii în vacanţe decât cu ei la muncă.

Ne-am tot plâns de poziţia noastră geostrategică. Că-i „în calea tuturor furtunilor” şi, din această cauză: „alţii construiau palate pentru că noi, cu piepturile noastre, am stat la fruntarii şi i-am apărat de năvălitori”. Numai că, exact când poziţia geostrategică este cea care ne avantajează, nimeni nu e capabil să privească mai departe de interesul personal. Nici Puterea, nici Opoziţia. La noi nu s-a depăşit conceptul de scoală-te, să mă aşez eu.

Numai ipocriziile politice ne mai lipseau. Că, după ce facem inventarul lipsurilor cotidiene, putem trece la inventarul celor care ne prisosesc: corupţie, corupţie şi – da, aţi ghicit: corupţie. La câtă avem, am putea face export de corupţie dacă nu ne-ar fi teamă că s-ar reîntoarce în ţară, la fel ca făina de producţie autohtonă, printr-un contingent de import proaspăt exceptat printr-o Ordonanţă de Urgenţă de la plata taxelor vamale. Majoritatea arătărilor de obraz adresate politicienilor români se referă la acest fenomen instituţionalizat – de partid şi de stat cum s-ar zice. Corupţia ne ucide iniţiativele, copiii, egalitatea de şanse. Este elementul de risc al tuturor intreprinderilor din România: de la cea mai inutilă autorizaţie, la orice altă dorinţă de a face ceva prin puteri proprii, întotdeauna se va găsi cineva să îţi pună o talpă,  o şpagă în drum, un şantaj, ceva. Şi nu e România cap de serie în această mizerie, ci doar copia altora mai culţi şi mai rafinaţi în a distila idei despre o parte curată de care poţi să ţii mizeria.

Ai noştri sunt mai evidenţi în corupţie că ies în evidenţă, fiind needucaţi. Încă n-au reuşit să treacă în înţelegerea afacerilor de fenomenul Caritas şi FNI: cred că fiecare leuţ investit este capabil să se înmulţească doar prin voinţa muşchiului cu care mai parafează o taxă, o acciză, un impozit.

Atunci când voinţa de gaşcă ţine loc de lege, inepuizabilitatea banului public este credinţa oricărui individ care mulge foloase de la buget.

Adauga comentariu