Omul vid nu e individ

de Victor Lungu, jurnalist, scriitor, făcător de ciorbe memorabile cu borș și tarhon

Sunt și eu un fel de Humpty Dumpty crezând că mai stau pe zidul din Decembrie 1989, cel dintre ce a fost și cel dintre ce ar fi putut să fie, căzând de fapt în gol de peste trei decenii și așteptând să fiu adunat cu fărașul și lipit la loc cu scuipatul promisiunilor.

Căci caii și regii de pe tabla de joc au fost înlocuiți cu nebuni și pioni. Iar reginele au fost trimise la produs.

(Humpty Dumpty sat on a wall. Humpty Dumpty had a great fall. All the king’s horses and all the king’s men, Couldn’t put Humpty together again…)

Dacă un popor fără istorie este ca un om fără memorie, ce este o țară fără memorie: câtă istorie, în sensul de viitor, mai poate avea aceasta?

E țara mea cea în care se cântă, de când mă știu, aria uitării. Aria nepăsării, aria vidului de memorie, a golului sufletesc. Și, oricât m-am străduit, peste trei decenii de jurnalism activ, nu am reușit să țin vie memoria. Din cauză că nepăsarea, acceptarea cuminte și lașă a situațiilor inacceptabile trebuie să-și găsească o scuză, să-și poată dormi somnul cel de moarte nația mea română.

Să se supună sorții – căci așa este înțelept.

Aceasta (supunerea față de soartă) este dovada înțelepciunii superioare a întregii nații. “Capul plecat, sabia nu-l taie”. ”Nu da din fund, dacă nu te fute nimeni”… De aceea se cultivă amnezia. Somnul națiunii produce profit vânzătorilor de vise.

Clasa politică a devenit Profetul Uitării, Marele Preot care, din patru în patru ani, ne recită litania a ceea ce o să avem, propovăduind uitarea. Și nimeni nu mai este capabil să țină minte nimic din ce a fost important vreodată.

O simplă înșiruire a marilor proiecte extrem de importante pentru români și România, anunțate cu emfază, măcar o dată la patru ani, și abandonate la scurtă vreme după ce profitorii s-au văzut cu sacii în căruță, mi-ar uza până și tastatura computerului. Ar ocupa întreaga memorie a serverelor nenumăratelor servicii ce ne servesc bunăstare și viitor.

E mai simplu de ținut minte lista cu ”atâta s-a putut”; lista cu tânguielile lăcrămoase ca scuză faţă de eşecul unor acţiuni pe care nimeni, niciodată, nu s-a obosit să le înceapă.

Este mai ieftin să ții vie doar flacăra a ceea ce va fi și vom avea.

Singurul proiect ”de Țară” inaugurat cu tăieri de panglică în fiecare an este Amnezia – odată cu îngroparea morților din decembrie 1989 sub tone de coroane festive și discursuri ofilite.

Au aruncat în derizoriu Revoluția eliberând, pe bandă rulantă, certificate pentru pensionarii Marelui Eveniment de După Revoluție – certificate obținute, în marea lor majoritate, prin fraudă pe față (că oricum se uită), de către nomenclaturiștii ex-partidului și ai serviciilor sale (plus urmașii și urmașii, urmașilor lor), azi onorabili oameni de afaceri și politicieni, scutiţi de impozite șamd, să-și poată onora mai bine obligațiile față de sistemul de Pile, Cunoștințe și Relații.

Eroii au fost șterși din memorie. Urmaşii lor și supraviețuitorii au fost schilodiţi în mineriade succesive sau compromişi de către propaganda neocomunistă și alungați peste granițe.

“Adevărul” a rămas vorbă goală, apărătorii lui au dispărut, au emigrat, ori li s-a pus pumnul în gură. Crimele notorii au fost în majoritate prescrise. Medaliile nu mai acoperă rănile făcute de gloanţe, ci piepturile ieşite în faţă, cu aroganță, ale vechilor activiști pe frontul dezinformării publice.

Proiectele vitale pentru ţară sunt şmecherite și îngropate în lamentația lui “acum nu este momentul” – România a trecut de la ”mersul piticului” la marșul melcului.

La fiecare schimbare de ”tătuc” este ridicată în slăvi Justiția. În realitate o curvă proastă, care se dă oarbă, sclavagită de politicieni și servicii, care are pretenția că e independentă dar e legată de Patul lui Procust (pentru perversiuni) cu lanțurile intereselor comune. Și căreia i se lasă banul pe noptieră, după prestație, conform prestației.

Proprietate, egalitate în fața legii?

Doar pentru capitalismul și politica de cumetrie. Doar ”ei” mai au nevoie de protecție. “Ei” sunt încă fragili, nu “firava noastră democrație”, “ei” mai au încă nevoie de amânarea votării unor legi, tergiversarea unor decizii, nepronunţarea sentinţelor în procese lăţite pe ani şi ani din cauza unor “vicii de procedură”. “Ei”, fauna noii burghezii de carton, cei cu datorii de miliarde la stat, autorii de falimente bancare, beneficiarii atâtor privatizări frauduloase…, ”ei” mai au nevoie de timp să se pună la adăpost în aşteptarea grațierii, a prescrierii faptelor.

De aceea au nevoi de uitare. De aceea ne sufocă zilnicul sub tone de deșeuri consemnate ca atare de sclaveții mass media. Au tabloidizat și manelizat România: așa se face politică, așa se fac averi.

Este un ger cumplit în ce a mai rămas din interiorul celor care am mai rămas pe Zidul dintre ce a fost și ce ar fi putut să fie. Pe noi nu ne încearcă nostalgii după ce a fost, căci știm c-a fost o porcărie. Și nici regrete după ce ar fi putut să fie – că știm că am trăit și mai trăim o porcărie.

Suntem puțini cei care mai scriu despre nebunii și pionii care au înlocuit caii și regii și au trimis reginele la produs.

Cădem, demonizați, ca îngerii.

Dar vidul nu e-n noi. În noi e frigul. Nouă ne îngheață sufletul și inima, că le mai avem. În ei e vidul. Un gol în care nu există viață.

Și, gata!

Adauga comentariu